Am promis că voi scrie câteva rânduri despre ură (cuvânt greu și mult prea cuprinzător) și unele aspecte ale ei. Ura ca declanșator al diviziunii sociale ș al suferinței. Au trecut câteva zile bune și mai multe rânduri scrise și abandonate. Despre diferite aspecte ale urii s-a vorbit adesea, mai cu seamă în literatură. În politică și societate ea este evocată mai puțin, dar exemplele din ultimii ani ne demonstrează că este o armă utilizată cu succes în multe părți ale lumii. Ura ca sentiment de aversiune față de ceva sau cineva, adesea provenit din frică, furie sau neînțelegere. Este un sentiment care, la fel ca bucuria, mila, îngrijorarea ne însoțește în viața de zi cu zi. Aceasta însă, are capacitatea extraordinară de a împinge oamenii la acțiuni sau afirmații care au schimbat felul în care privim astăzi lumea.
Dacă mâine vecinul devine dușmanul, străinul, frica ne împinge să îl izolăm. Ura a declanșat unele dintre cele mai sângeroase evenimente din istorie. Evoc aici cel mai mare dezastru din istoria modernă, Holocaustul, dar și genocidele din Srebenica sau Rwanda, ș.a. Dintre toate sentimentele ce năvălesc mintea umană, ura este probabil cea mai plină de forța de a mobiliza populații la acțiuni reprobabile. Din păcate, lumea abundă în astfel de exemple, oriunde ne-am uita pe glob.
În politică, fricile și dezacordul față de ceea ce oamenii percep ca diferit de ei sunt folosite cu succes în perioadele de campanie. Echipele încearcă astfel să atragă susținere cât mai mare, într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Nu de puține ori am auzit afirmația că alegerile sunt puternic legate de emoție, nicidecum de rațiune. Pentru ca cel mai bun candidat să aibă prima șansă, este mai eficient să creezi aversiune față de contracandidat și ceea ce reprezintă acesta. Este o mișcare clasică din manualul de propagandă, nimic mai simplu de creat. Cu toate acestea, cred că chestiunea moralității în zilele noastre ar trebui să devină centrală.
Violența politică m-a preocupat în ultimii ani, deși nu pot spune că m-am aplecat asupra problematicii în mod particular. De ce funcționează acest mecanism atât de ușor? Ce îi face pe oameni să reacționeze mai degrabă la mesajele negative decât la cele pozitive și dacă și cum poate fi acest lucru schimbat? De ce răspundem mai repede fricilor decât curiozității de a cunoaște? Cea mai importantă întrebare din punctul meu de vedere: cum putem face să construim punți și dialog acolo unde ele par imposibile?
Pentru a accede la NATO și UE, România s-a văzut în fața obligației de a-și asuma o mulțime de schimbări. Printre acestea, așezarea statului și a societății pe baze democratice a fost, în esență, cel mai important obiectiv. Pentru aceasta, memoria istoriei recente trebuia clarificată și miturile înlocuite cu adevăruri factuale. În 2024, ne-am găsit din nou în fața mitizării unor evenimente istorice. Problema falselor narațiuni nu se rezumă la crearea miturilor și propagarea de false discursuri. Incapacitatea statului de a asuma poziții clare în chestiuni dificile și de a le explica apoi a creat sentimentul extern de irelevanță, ambivalență și, în interior, a lăsat spațiu liber manifestărilor rasiste, xenofobe, fasciste și legionare sau islamofobe.
Războiul din Siria, care a coincis cu un val de migrație din nordul Africii și din zona Orientului Mijlociu către Europa, a avut impact semnificativ nu doar în Europa, ci și intern. Răspunsul ales de România este un exemplu clar. Elitele românești nu au comunicat niciodată în mod clar rolul pe care țara și-l asumă în gestionarea valului migrator, la fel cum nu au comunicat destul de clar nici ajutorul oferit Ucrainei. Această lipsă de comunicare a lăsat loc speculației și narativelor naționaliste.
Frica față de diferit, împreună cu încurajarea atitudinilor izolaționiste, au declanșat diferite incidente nefericite, printre care putem reaminti agresarea persoanelor care poartă vălul islamic, profanarea mormintelor evreiești cu însemnele naziste sau legionare, atitudini agresive și incidente violente la adresa minorităților roma și maghiare.
Imaginea unui inamic extern sau a unui pericol exterior de care România trebuie să se ferească a fost construit încet, având rădăcini istorice. Aceste incidente nu sunt izolate doar în țara noastră ci ele se înscriu într-un val de intoleranță care a cuprins toată Europa. Tocmai de aceea este tot mai important ca presa și instituțiile oficiale să abordeze aceste problematici și să se folosească de resursa de specialiști cât mai mult. Discursul urii trebuie combătut, mai ales într-o zonă geografică care poartă dificila responsabilitate a Holocaustului.
Discuția despre ură, într-o manieră generală este, aparent, una banală. Conceptul însuși este mult prea cuprinzător pentru a putea fi abordat pe de-a întregul. Cu toate acestea, el trebuie discutat și înțeles, la fel cum discutăm oricare alte probleme sociale. Nu cred că se poate răspunde ușor întrebărilor pe care le-am pus și cu siguranță că este nevoie de o majoritate pentru a putea înțelege mecanismele și crea premisele unei dezbateri. De ea însă stau atârnate idealurile noastre democratice.
După ultima rundă de alegeri, un număr semnificativ de oameni a rămas nereprezentat. Adesea, acești votanți care din lipsă de încredere în autorități sau din lipsă de speranță s-au radicalizat sau au preferat, pur și simplu, să voteze împotriva establishment-ului, sunt catalogați ca fiind needucați, analfabeți funcțional, nepăsători. Acest număr este destul de mare pentru ca orice lider politic să înțeleagă că statul trebuie să se adreseze tuturor, chiar și lor: prin măsuri inclusive, prin dialog și solidaritate.
Este o greșeală profundă să credem că discursului urii îi răspundem tot prin ură. Deși va funcționa în sondaje, deși popularitatea acelui politician care se luptă cu categorii de persoane va crește, pe termen lung acest lucru nu va duce decât la mai multă diviziune, ură și discriminare. Fiecare cetățean și fiecare om care trăiește în România este important. Oricât de satisfăcător este atunci când găsim vinovați, România va avea doar de pierdut prin această retorică negativă.
Probabil că astăzi, cel mai important lucru este să reușim să reașezăm societatea pe fundamente democratice prin mai multe direcții de acțiune. Printre acestea, înlocuirea discursului de blam din spațiul mediatic și politic, investirea într-o educație puternică, în care elevii nu învață despre gloria națiunii române ci adevărul, în care învață despre lume, culturi, religii și nu rămân blocați în primoridalitatea și universalismul ortodoxismului.
About the Author
