Când trădarea devine explicația universală pentru eșec, când Dumnezeu este invocat ca instanță de pedeapsă pentru adversari, iar dușmanii sunt pretutindeni, politica încetează să mai fie un spațiu al pluralismului. Democrația nu mai funcționează ca un cadru comun de competiție între idei, ci este percepută ca un obstacol în calea unei „dreptăți” superioare. Aici începe pericolul real: nu într-o alee întunecată, ci în discursul public, în limbajul care transformă conflictul politic într-o luptă morală absolută.
Politica, așa cum apare în discursul Ancăi Alexandrescu, nu mai funcționează în logica dezbaterii, ci în logica judecății morale. Referințele religioase, ideea pedepsei inevitabile și limbajul de condamnare creează impresia că adversarii nu pot fi contraziși, ci doar sancționați. În acest mod, diferența politică este golită de sens democratic și reîncadrată ca problemă morală, iar publicul este mobilizat prin emoție și credință, nu prin argumente.
Sacralizarea conflictului
Un element central al acestui discurs este redefinirea politicii ca război moral. Nu mai există opinii diferite sau proiecte, ci doar două tabere: cei „curați” și cei „corupți”, cei care reprezintă „poporul” și cei care îl trădează. Limbajul trădării elimină orice posibilitate de dialog și anulează ideea de competiție democratică.
În acest cadru, votul advers nu mai este o alegere legitimă, ci o dovadă de deviere morală. Pluralismul devine suspect, iar diferența de opinie este tratată ca act ostil.
Justiția divină
Folosirea justiției divine ca criteriu politic recuperează un registru specific tradiției legionare, în care adversarii nu sunt contraziși, ci judecați și condamnați. Politica este scoasă din câmpul deciziilor democratice și plasată într-un plan sacralizat, unde verdictul nu mai aparține cetățenilor sau instituțiilor, ci unei voințe superioare invocate simbolic. În acest cadru, adversarul nu mai este un oponent legitim, ci o figură vinovată moral, aflată în opoziție cu „binele” absolut.
Această sacralizare a confruntării este o trăsătură definitorie a neo-legionarismului contemporan. Politica este reinterpretată ca datorie morală, iar delegitimarea adversarilor devine acceptabilă și justificabilă. Violența simbolică nu mai este percepută ca abuz sau derapaj, ci ca un act necesar de „purificare” simbolică a spațiului public.
Dușmanul permanent
Discursul radical trăiește din identificarea constantă a unui inamic. „Trădătorii”, „sistemul”, „instituțiile”, „presa” sunt menținute ca figuri vagi și extensibile, tocmai pentru a putea fi activate oricând. Astfel se construiește o stare de asediu permanent, în care tensiunea nu se descarcă, ci se acumulează.
Această stare produce o comunitate politică mobilizată mai degrabă de resentiment și furie decât de idei sau soluții. Conflictul devine identitar.
Neo-legionarismul fără uniformă
Neo-legionarismul de astăzi funcționează fără uniforme, dar este ușor de recunoscut în felul în care este construit discursul politic. În cazul Ancăi Alexandrescu, acest tipar apare prin prezentarea anumitor politicieni ca figuri morale „curate” și persecutate, prin invocarea unei „dreptăți pentru oameni” care ocolește instituțiile și prin folosirea repetată a justiției divine ca argument politic. Națiunea este sacralizată, politica este încărcată religios, iar cei care contestă această viziune nu mai sunt tratați ca oponenți legitimi, ci transformați în dușmani morali.
În acest cadru, democrația este tolerată doar condiționat. Atunci când produce rezultate incomode, este delegitimată. Votul devine suspect, iar procedura, o formalitate lipsită de sens.
Pericolul real: radicalizarea unei comunități
Pericolul nu este o persoană sau o emisiune de televiziune. Pericolul este mișcarea informală care se coagulează în jurul acestui tip de discurs: o comunitate politică construită pe sentimentul de trădare permanentă, pe victimizare și pe ideea unei revanșe morale inevitabile.
Odată normalizată această logică, agresivitatea devine acceptabilă, excluderea justificabilă, iar violența simbolică o unealtă politică legitimă. Istoria arată clar că astfel de dinamici nu se opresc la discurs.
Neo-legionarii fără uniforme nu apar peste noapte. Ei se formează pas cu pas, prin limbaj, prin emoție și prin sacralizarea conflictului politic. Când trădarea devine explicația universală, când Dumnezeu este chemat să pedepsească adversarii și când dușmanii sunt peste tot, democrația nu mai este un cadru comun, ci o țintă.
Iar pierderea reală nu este una electorală, ci pierderea culturii democratice care face posibilă conviețuirea într-o societate pluralista.
About the Author
