În ultimii ani, tot mai multe voci din spațiul public au început să vorbească despre rasismul intern, acel fenomen prin care indivizi aparținând unui grup minoritar sau marginalizat ajung să interiorizeze prejudecățile majoritare despre propriul grup. Astfel, discriminarea devine nu doar o agresiune venită din afară, ci și un mecanism de auto-subminare: cei discriminați ajung să creadă despre ei înșiși că „merită” să fie priviți inferior.
În mod similar, dar la scară națională, putem vorbi despre un concept mai puțin cunoscut, dar profund relevant: xenofobia internă. Aceasta se manifestă ca o formă de dispreț colectiv îndreptat spre sine, o respingere sau rușinare a propriei identități naționale, exprimată prin stereotipuri, autoironie distructivă și generalizări negative. Nu este vorba de critică lucidă și constructivă a propriei societăți, ci de o atitudine de abandon identitar, în care românii nu mai cred în România și nici în ceilalți români.
Această xenofobie internă prinde glas în expresii aparent banale:
„Românii sunt hoți.”
„Aici nu se face nimic ca lumea.”
„Suntem ultimii în Europa.”
„Ne merităm conducătorii.”
„România este o țară pierdută.”
Spuse suficient de des, aceste fraze devin mai mult decât niște frustrări personale, devin un cadru mental colectiv, un filtru prin care o întreagă societate începe să se perceapă ca fiind lipsită de valoare și speranță.
Xenofobia internă nu apare din senin. Este rezultatul unei acumulări istorice și culturale, a unor traume sociale încă nevindecate. Comunismul, în ciuda propagandei naționaliste, a creat o prăpastie între individ și comunitate, între idealurile declarate și realitatea trăită. În anii ‘90, această ruptură s-a adâncit, nu printr-o reconstrucție a încrederii colective, ci printr-o tranziție brutală, marcată de corupție, haos legislativ și eșecuri instituționale repetate.
După 1990, în lipsa unei reconstrucții pozitive a identității colective, afirmația „sunt român” a fost golită treptat de conținut afectiv și s-a transformat, pentru unii, într-o formulă marcată de ambiguitate, ezitare sau sarcasm.
Când plecarea din țară a devenit soluția majoritară, iar reușita personală s-a legat, în imaginarul colectiv, de „afară”, ceea ce rămânea „acasă” a fost tot mai frecvent asociat cu eșecul, stagnarea, resemnarea.
Mass-media și discursul public au amplificat aceste percepții. Presa tabloidă a cultivat figura românului ridicol, incult, violent sau corupt, în timp ce televiziunile de știri au construit o imagine constantă a unui stat disfuncțional, fără excepții pozitive. Rețelele sociale au făcut restul: din autoironie s-a trecut rapid la autoumilire, iar din glume s-a născut o formă de auto-stigmatizare colectivă, transmisă viral.
Educația are și ea un rol esențial în perpetuarea acestui tip de gândire. Un sistem școlar care valorizează conformismul, pedepsește inițiativa și nu încurajează spiritul critic constructiv va produce cetățeni pasivi, lipsiți de încredere în ei înșiși și în ceilalți. În absența unei educații civice solide și a unor modele de succes locale, mulți tineri învață, de mici, să privească România cu neîncredere, cinism sau chiar dispreț.
Pericolul xenofobiei interne nu stă doar în vorbele grele aruncate pe internet sau în autoironia toxică. Mai grav este că ea descurajează orice formă de implicare socială. Când crezi că „nimic nu mai are rost”, că „românii sunt așa și nu se vor schimba niciodată”, renunți să mai votezi, să mai ajuți, să mai construiești. E un tip de moarte lentă a contractului social, nu prin revoltă, ci prin resemnare.
În mod paradoxal, combaterea xenofobiei externe începe adesea prin vindecarea celei interne. O societate nu poate fi cu adevărat deschisă și solidară atâta timp cât indivizii care o compun se urăsc, tacit sau vocal, pe ei înșiși. Nu avem nevoie de slogane patriotarde, ci de o reconectare matură, critică dar onestă, cu ceea ce suntem.
Să recunoști problemele reale ale țării tale este un act de responsabilitate. Să generalizezi că „toți sunt hoți, leneși, proști” – este un act de auto-anulare. Aici se încheie diferența dintre luciditate și xenofobie internă.
