Gigi Becali rămâne una dintre cele mai vizibile figuri din spațiul public românesc. Patron al clubului FCSB, fost europarlamentar și deputat, el continuă să ocupe spațiul mediatic aproape zilnic, fie prin declarații despre fotbal, fie prin comentarii despre religie și moralitate. Problema nu este că are opinii puternice, ci modul în care le exprimă. De multe ori, discursul său trădează o viziune exclusivistă, cu accente xenofobe sau discriminatorii.
În ultimele luni, mai multe dintre afirmațiile lui Becali au atras atenția publicului și a presei. Declarațiile despre muncitorii nepalezi, despre jucătorii care au trecut la confesiuni neoprotestante și despre arbitrii „unguri” arată o constantă în modul său de a gândi: diferența e mereu observată, comentată și, uneori, sancționată simbolic.
Cazul muncitorilor nepalezi a fost prezentat inițial ca o poveste cu tentă pozitivă. Becali spunea că oprește mașina când îi vede prin București și le oferă bani: „Eu când îi văd, opresc și le dau câte 200 de euro. Săracii, vin din țara lor… și nu mă interesează că nu sunt ortodocși, eu iubesc toți oamenii.” Deși intenția pare una generoasă, limbajul trădează o viziune ierarhică. Când cineva subliniază în mod repetat că ajută „pe cei care nu sunt ortodocși”, actul de caritate devine o reafirmare a diferenței, nu un gest de egalitate. Este o formă subtilă de paternalism: cel puternic oferă, cel slab e definit prin religie și lipsuri.
Situația s-a repetat, de data aceasta în interiorul propriului club. Într-un interviu, Gigi Becali a povestit cum l-a botezat pe fotbalistul Octavian Popescu, pe care l-a descris drept „pocăit”. „L-am băgat în butoi cu totul, era din religie eretică… acum e ortodox, îl cheamă George.” Declarația, făcută în glumă, are un substrat mai serios: ideea că doar credința ortodoxă e legitimă, iar celelalte sunt greșeli care trebuie corectate. În același spirit, Becali a reacționat recent și la trecerea lui Mihai Popescu la penticostali, spunând că nu-l va pedepsi sportiv, dar îl va „scoate de la pomenire”, pentru că „nu mai este ortodox”. Este, practic, o excludere simbolică bazată pe criteriu religios, care transmite un mesaj clar: apartenența la credința majoritară condiționează statutul de acceptare.
Aceste episoade vin după un lung șir de alte declarații similare. În 2023, după un meci al FCSB, Becali a vorbit despre arbitrii „unguri” cu o ironie evidentă: „Să-i pună pe toți ungurii la mine, și la centru, și la VAR, să vedem ce iese.” În trecut, l-a întrebat pe un jurnalist dacă „are origini ungurești”, sugerând că asta ar explica opiniile lui. De fiecare dată, astfel de afirmații nu sunt doar glume, ci repetiții ale aceluiași reflex: identificarea „celuilalt” ca străin, nepotrivit, sau moral inferior.
Discursul lui Gigi Becali amestecă religia, puterea și fotbalul într-o retorică simplificată, în care totul devine o luptă între „bine” și „rău”. Ceea ce scapă însă din vedere este faptul că, în democrație, libertatea religioasă și egalitatea în fața legii nu se negociază. Când un om cu vizibilitate și influență vorbește despre „sectanți”, „neortodocși” sau „cei din alte țări”, el nu mai exprimă doar o opinie personală, ci transmite un model de atitudine care poate legitima discriminarea.
România are legislație clară împotriva urii religioase și etnice, dar rareori aceste cazuri sunt discutate serios. De cele mai multe ori, ele sunt tratate drept „coloratura” unui personaj pitoresc. Iar această indiferență este, în sine, o problemă. Pentru că normalizarea intoleranței începe atunci când nu mai reacționăm la ea.
Cazul Becali arată că xenofobia și intoleranța nu vin doar din ură, ci și din obișnuință. Din felul în care vorbim despre ceilalți, fără să ne dăm seama că îi așezăm într-o ierarhie imaginară. Din reflexul de a judeca după etnie, religie sau origine. De aceea, reacția sănătoasă nu este să râdem sau să trecem mai departe, ci să înțelegem că fiecare astfel de declarație, oricât de „nevinovată” ar părea, spune ceva despre felul în care ne raportăm la diversitate.
