Există proiecte de lege care încearcă să rezolve probleme reale. Și există proiecte de lege care își ascund miza în spatele unor formule solemne, patriotarde și aparent inofensive. B173/2026, depus la Senat sub titlul „privind legitimitatea apărării intereselor naționale ale României”, aparține fără echivoc celei de-a doua categorii. În spatele discursului despre libertate, identitate și suveranitate, proiectul propune ceva mult mai grav: desființarea principalului cadru legal prin care statul român combate fascismul, legionarismul, antisemitismul și glorificarea criminalilor de război.
Textul inițiatorilor nu lasă prea mult loc de interpretări. Proiectul spune că folosirea libertății de conștiință, exprimare, informare și asociere „întru apărarea identității românești” este „fundamental legitimă” și „nu poate fi restricționată pe nicio cale”. Apoi, la articolul 4, se cere abrogarea Legii 107/2006, a OUG 31/2002, a Legii 217/2015, a Legii 157/2018 și a Legii 241/2025. Cu alte cuvinte, exact legile care interzic organizațiile și simbolurile fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, cultul persoanelor vinovate de genocid și crime de război, precum și actele normative care definesc și sancționează antisemitismul.
Așadar, cred că putem afirma fără nicio reținere că este un proiect care urmărește “dezarmarea statului” în fața extremismului. OUG 31/2002 reglementează explicit interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de genocid, contra umanității și de război. Legea 157/2018 are ca scop explicit prevenirea și combaterea antisemitismului. Legea 241/2025 a întărit aceste instrumente, inclusiv în privința materialelor antisemite și a organizațiilor cu caracter legionar. Cred că este de bun simț să conștientizăm că a abroga acest pachet legislativ nu înseamnă o „clarificare”. Se vrea eliminarea barierelor legale ridicate tocmai împotriva reabilitării extremei drepte. În aceste condiții, statul român nu mai poate funcționa ca garant al democrației; într-o formulare mai metaforică, statul nu mai poate fi câinele de pază al democrației.
Mai mult, proiectul trădează prin propriul limbaj o logică extremistă. Inițiatorii susțin că legile pe care vor să le elimine ar produce „favorizare selectivă pe criterii etnice”, că ar proteja „exclusiv interesele unei alte etnii” și că ar reflecta un „exces de influență/putere” al acesteia. Nu este greu de observat ce tip de imaginar politic se activează aici. Este o retorică foarte apropiată de antisemitismul politic.
Tocmai de aceea, B173 trebuie citit cu luciditate. În decembrie 2025, chiar președintele României a cerut reexaminarea Legii 241/2025, invocând lipsa de claritate a unor formulări și riscul interpretărilor abuzive. Întrebarea care se ridică este dacă acea intervenție, chiar fără a împărtăși logica extremistă… nu a deschis totuși un culoar politic și un discurs pe care partidele extremiste să îl exploateze? Nu oare cumva președintele Dan le-a dat “apă la moară” extremiștilor?
Și mai există un motiv pentru care acest proiect trebuie denunțat ferm. România nu pornește de la zero în această chestiune. Statul român și-a asumat aplicarea definiției de lucru a antisemitismului adoptate de IHRA și are în vigoare o Strategie națională 2024–2027 pentru prevenirea și combaterea antisemitismului, xenofobiei, radicalizării și discursului instigator la ură. Asta înseamnă că B173 este o sfidare directă a angajamentelor oficiale asumate de România în ultimii ani.
Într-o țară în care Holocaustul din România a însemnat uciderea a sute de mii de evrei și moartea a peste 11.000 de romi deportați în Transnistria, asemenea proiecte nu pot fi tratate ca simple exerciții de retorică parlamentară. Ele ating direct memoria istorică, normele democratice și siguranța minorităților. În acest context, B173 trebuie numit pe nume: este o tentativă de reabilitare politică a discursului extremist sub acoperirea „interesului național”.
Rămâne de văzut dacă România are suficientă imunitate și rămâne un stat care își apără democrația de moștenirile criminale ale secolului XX sau dacă permite, din nou, reîmpachetarea urii în vocabularul suveranității și identității naționale.
